DIZABILITATEA

                     Dizabilitatea
   Articol scris de. (Gabriel Răzvan Stoica)
  Dizabilitatea este o deficienţă, un handicap, dar aceasta nu trebuie privită ca o povară, pedeapsă, ci trebuie tratată ca o normalitate.
     Din păcate societatea nu ştie să gestioneze această situaţie, şi în cele mai multe cazuri, priveşte cu scepticism spre persoanele cu dizabilităţi, obligandu-le să facă un pas înapoi, subestimândui cu dispreţ cum că n-ar fi înstare, datorită handicapului, să presteze anumite servicii, fie din cauză că n-au putut învaţă, fie că sunt neputincioase.
     E dureros, dar adevărat. S-au făcut discriminări împărtind lumea în două, cei sanatosi, fără dizabilităţi şi cei cu deficienţe, creând şcoli speciale, unde erau primiţi, departe de lumea reală, doar cei cu probleme. Normal şi corect ar fi fost, ca şi cei cu deficienţe, să fi fost lângă cei fără probleme. Asa cei dizabili s-ar fi integrat mai uşor în societate, şi oamenii iar fi privit la fel ca pe ei.
     Şcolile speciale i-au transformat pe cei cu dizabilitãti în oameni timizi, introvertiti, în anumite situaţii cu probleme de personalitate, facându-i să se simtă inutil, fără să cunoască lumea reală, învăţând că pentru ei trebuie să gândească alţii.
     E dureros şi faptul că cei cu dizabilităţi, scot mereu în evidenţă faptul că au probleme, asteptând favoruri, să li se deschidă uşi, să fie trataţi altfel decît ceilalţi.
     Va trece mult timp, generaţii până când vom ajunge să înţelegem că toţi suntem normali, în ciuda deficienţelor noastre.
     Corect ar fi, ca noi toţi să ne asumăm normalitatea, cu s-au fără dizabilităţi, iar voi-noi cei, ce ne confruntăm cu deficienţele, să nu mai scoatem în evidenţă, verbal, s-au faptic, că suntem, nevãzãtori, etc. Astfel nu vom face decât să trezim milă, să-i facem pe ceilalţi, să se dezică de noi, considerând că nu suntem înstare de nimic.
     Şi încă ceva. Să fim mai uniţi, mai deschişi, fără bârfe, fabulaţii, scenarii.